Mircea. Partea I – “Pactul cu Diavolul”

Se făcea că era 2004. Sfârșitul verii. La vremea aceea bubuiau din difuzoare hituri precum “Senza Giaca E Cravata” a lui Nino D’Angelo, sau Sistem – “Sperante”. Mircea, însă, nu avea chef de muzică. Tocmai își revenea din drama unei afaceri eșuate, cu chibrituri. Cu chibrituri sau fără chibrituri, Mircea nu știa că în câțiva ani își va dori atât de mult să vadă țara asta arzând.

Atunci, în cele mai grele momente ale vieții sale, când îi avea alături doar pe prietenii lui vechi, Teo și Oreste, a apărut El.

– Mircea, simți că ești pierdut, așa-i? Când o să te oprești din bocit, am o propunere pentru tine.

– Dar… ce? Cum? grăi Mircea confuz.

– Acum e momentul nostru. Eu voi deveni ceea ce ar fi trebuit mereu să fiu. Iar tu mă vei ajuta. Dar pentru asta va trebui să încetezi să mai fii ultimul fătălău.

– Nu înțeleg cum aș…

– Șșșșșșt! îl întrerupse Varanul. Mai ții minte când erai mic și te rugai la înger-îngerașul tău? Ăla-s eu. Am venit.

– Și eu ce trebuie să fac?

– Te voi învăța tot ce trebuie să știi, Mircea. Dar înainte de asta trebuie să am jurământul tău că vei rămâne alături de mine toată viața.

– Nu știu ce să zic… bâlbâi Mircea timid.

– Nu trebuie să-mi răspunzi acum. Ai până mâine să te gândești.

– Stai!!! icni Mircea. Cine ești? Cum te pot găsi? Cum te cheamă?

– Nu-ți face griji, te voi găsi eu pe tine. Mâine, tot pe la ora asta. Am niște skilluri dobândite înainte de ’89 care îmi permit să găsesc cu ușurință o persoană. Numele meu este Dan, dar îmi poți spune “Camarade”. În niciun caz “Tovarășe”.

Dispăru.

În acea noapte Mircea nu putu dormi. Rememora anii săi de glorie de la Tele 7 ABC, alături de Teo. Emisiunile cu Oreste. Fusese haz, dar acum era la pământ și aștepta o mână de ajutor. Ori aceasta pare să se fi ivit. Nu avea nimic de pierdut, dar simțea că e pe cale să-și vândă sufletul, pentru totdeauna. Dar oare mai avea un suflet pe care să îl vândă? Sau rămăsese acesta în platoul matinalului de la Tele 7?

Zorii zilei veniră curând. Ar fi trebuit să se simtă obosit, dar Mircea simțea cum adrenalina îi curge prin vene. Aceasta era ziua decisivă. Își trase pe el pantalonii scurți și un maiou și ieși la alergat. Ziua trecu greu, dar iată, că pe la 5 după amiază, la fix 24 de ore, Varanul era în spatele său. Mircea simți asta din faptul că foșnetul frunzelor se opri, iar aerul deveni greu.

– Te așteptam, zise Mircea, scăpat de timiditatea din ziua precedentă.

– Sunt aici, răspunse Varanul, zâmbind.

– M-am decis, batem palma… camarade! Când încep?

– După ce îți termini stagiul de pregătire.

– Stagiu de pregătire?

– Dușmanul ce va să se ridice nu va fi ușor de înfrânt. Lupta va fi lungă, iar dacă te arunci cu capul înainte, nepregătit, nu ai nicio șansă.

– Cine e dușmanul?

– Se numește Traian.

– Băsescu? întrebă Mircea, mirat.

– Nu-i rosti numele în fața mea, canalie! urlă camaradul cu venele gâtului umflate.

Mircea se sperie de omul pe care până acum câteva secunde îl considera salvatorul său. Începuse să regrete pactul, dar gândul îi trecu repede. Poate fusese doar o scăpare din partea lui Dan. Oamenii se mai enervează.

– Îmi cer scuze! continuă Varanul, ștergându-și cu o batistă balele ce i se împrăștiaseră în jurul gurii în momentul răcnetului. Nu suport să aud numele ăsta, dar tu nu ai de unde să știi, nu e vina ta. Când va fi gata antrenamentul vei ști tot ce trebuie să știi.

– Când începem? întrebă Mircea nerăbdator.

– Fă-ți bagajul. Plecăm acum.

Ajunseră târziu în noapte. Un paznic descuie poarta și lăsă Mercedesul negru să intre în curte. Murmură un “Bună seara, șefu!”, pe care știa că Varanul nu avea cum să-l audă, dar prefera totuși să nu riște să nu îi arate acestuia respectul cuvenit. Mai văzuse oameni care l-au supărat pe șef, și nu voia să facă parte dintre ei. Sărmanii.

– Odihnește-te! zise camaradul, indicându-i lui Mircea camera în care avea să-și petreacă noaptea.Începem de dimineață.

Mircea adormi împăcat. Știa că va fi bine.

Se trezi cu o ureche țiuind de la o palmă aplicată cu ură. Deschise ochii și văzu mai întâi o pereche de buze cărnoase. Apoi o frunte imensă.

– Te doare? îl întrebară buzele.

– Da, normal! răspunse Mircea, ușor revoltat.

– Știi de ce te-am lovit?

– Nu am nici cea mai vagă…

O nouă lovitură îi sfârtecă lui Mircea atât propoziția, cât și buza de jos.

– E vina lui Băsescu că ești bătut acum, ai înțeles? Hai să mănânci.

Mircea se ridică năuc din pat. Buzatul îi aplică o lovitură de picior în spatele genunchiului.

– Futu-te-n gură! înjură Mircea printre dinți.

– Futu-te-n gură cine? întrebă Frunte-Înaltă.

– Futu-te-n gură, Băsescu! completă el cuminte.

Trecură 2 săptămâni în stilul ăsta. Mircea era supus zilnic la chinuri, iar de fiecare dată trebuia să găsească o modalitate inventivă de a-l scoate vinovat pe Băsescu. Era un băiat ambițios, așa că devenise foarte bun la chestia asta, foarte repede. Ba chiar ajunsese să-l urască pe Băsescu mai mult decât ar fi crezut vreodată că poate urî ceva. Într-o zi, din neant, buzatul îi întinse mâna.

– Mihai.

Mircea îi strânse mâna, moment în care în cameră intră Varanul.

– E pregătit! spuse Mihai.

– Mă bucur să aud asta, aveam toată încrederea. În amândoi. Cum te simți, Mircea?

– Gata să-l distrug pe… nenorocitul ăla!

– Nimic din ce-ai putea spune nu m-ar face mai fericit!

Varanul se apropie, îi luă mâna lui Mircea și o strânse cu putere. Îl trase spre el și îl luă în brațe. Îi șopti la ureche “Bine ai venit!”, după care îl săruta cald pe obrazul stâng. Mihai zâmbea, înduioșat de scenă. Mircea se simțea mai viu ca niciodată. Avea să înceapă războiul vieții lui.

..va urma.

L.E. Partea a II-a aici

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sătul de tipul ăla enervant care-ți răspunde cu “da, bă, l-am citit!” când îi dai să citească un articol? Devino tipul ăla. Urmărește-ne pe facebook.