Monastirea Argeșului, partea a III-a – Arta cere sacrificii

partea I

partea a II-a

– Bă, dar nu se poate așa ceva! exclamă Manole, vizibil frustrat.

Era a patra oară când construcția se prăbuși peste noapte.

– Șefu, dar dacă înlocuim grinzile de beton cu din alea metalice? Ce zici, nu merge? propuse Costel.

– Taci, bă, prostu dracu’! replică Gigi. Tu chiar crezi că cade singură, de nebună? O darâmă Soroș, că se știe că e pagân evreu ungur la care nu îi convine să fie mănăstiri ortodoxe că nu le place la multinaționale.

– Termiați cu prostiile! interveni Manole, cu o mina obosită. Asta e pedeapsa lui Dumnezeu că am furat bani pentru construcția unui lăcaș sfânt.

– Dar șefu, nu ziceai că ai fost să te rogi pentru iertare?

– Nu e suficient, Costele. Trebuie sacrificiu aici. Păcatul e prea mare.

– Cum adică sacrificiu, șefu?

– Adică cineva trebuie sa moară.

– Hai, șefu, că devii macabru. Nu moare nimeni că folosim tot timpul echipament de protecție și ne asigurăm.

– Nu asta am vrut să zic…

Manole privea către dărâmături, cu ochii tulburi. Știa ce are de făcut. Era furios pe muncitorii lui că în tot acest timp ei se hlizeau, neînțelegând importanța construcției. Se apucară de treabă și până la prânz doi pereți erau deja în picioare.

– Manole, futu-ți Cristoșii mă-tii! se auzi o voce de femeie.

– Ce-ai, Ană?

– Iar ți-ai uitat pachetul, dobitocule. Știi cât costa Uberul pâna aici? Trebuia să te las să mori de foame, Paștele mă-tii de împuțit.

– Ho, femeie, că mă faci de râs! șopti Manole ca să audă doar Ana. Muncitorii se opriseră din lucru și priveau scena.

– Nu-mi zice tu mie “ho” că îți îndes salamul ăsta pe gât.

– Vino încoace!

– Ce vrei?

– Pune-te lânga zidul ăsta că vreau să văd ceva.

– Ce naiba faci, Manole?

– Stai aici că vreau să văd ceva. Așa, cu spatele la zid. Aaașa!

Manole luă o cărămidă în mâna stângă și o mistrie de mortar în dreapta. Din câteva mișcări scurte așternu un rând de cărămizi în fața Anei.

– Manole, ce înseamnă asta?

– Taci, fă Ană.

Muncitorii se uitau șocați ba la Manole, ba unul la celălalt. Nici unul nu îndrăznea să spună nimic. Manole înâlță zidul din fața Anei cu încă un rând de cărămidă.

– Manole, ești nebun? Ce faci, mă zidești aici?

Manole avea o privire de psihopat în timp ce alinia cărămizile în zid cu o viteză demnă de meșterul renumit care era.

– Manole, nu fi tâmpit! țipă Ana.

Manole tăcea și dădea din mâini. Gigi își făcu curaj să scoată două vorbe:

– Bă, ce face ăsta, mă? O zidește pe nevastă-sa?

– Fii atent că o sacrifică p-asta! răspunse Costel. Dar… dar… de ce nu pășește pur și simplu peste zid și pleacă? Că, gen, nu îi ajunge nici până la genunchi…

– Nu știi, bă Costele, cum sunt femeile, drama queens? zise Gigi rânjind.

– Da, bă, dar nu e normal! Nu ar trebui să facem ceva? Ăsta o omoară pe nevastă-sa de față cu noi! Nu ar trebui să sunăm la poliție sau ceva?

– Hai, Costele, ce dracu’? Nu știi că poliția nu se bagă în chestiunile astea de familie? Hai nu te mai uita, vezi-ți de mortarul tău. Lasă că știu ei mai bine care e treaba, nu te băga în familia omului.

– Bă Gigi, nu e normal, tu ești tâmpit? Literally asistăm la o crimă și nu facem nimic.

– Costele, taci în plm din gură. Plus că nu vezi că și ea și-o cere? Ce tot comentează atâta la bărbat-su?

– Gigi, tu acuma faci victim blaming.

– Nu fac blaming d-ăla, doar zic că dacă nu avea gura atât de mare nu era acum zidită.

– Exact asta înseamnă victim blaming. Că dai vina pe ea, care e victimă. Că Manole o bagă p-asta cu sacrificiul ca să aibă motiv să scape de nevastă-sa.

Între timp zidul din fața Anei îi ajunse pân’ la țâțișoare. Ana continua să îl blesteme pe Manole, însă acesta, în transă, nu auzea nimic. Zidul urca rapid și îi ajunse Anei până deasupra buzișoarelor. Blestemele ei se auzeau acum înfundat, ca din canal. Costel era stupefiat, Gigi și ceilalți muncitori se făceau că plouă. Glasul Anei pieri în spatele cărămizilor. Manole așeză ultima cărămida, aruncă mistria din mâna și se așeză pe o găleată cu fundul în sus. Își aprinse o țigară. Continua să fie tăcut. Costel se uita ba la el, ba la zidul proaspăt ridicat, ba la ceilalți muncitori care își făceau de treabă. Liniștea fu întreruptă de vocea lui Negru Vodă, proaspăt sosit în inspecție.

Sursa foto

– Ohohooo! Văd că merge treaba, băieți. S-au rezolvat problemele?

– Da! răspunse ferm Manole în timp ce stingea țigara. Nu mai cade.

– Da ce-avea? Era materialul prost sau…? întrebă curios Vodă.

– Nu… alte lucruri… nu contează. Important e că nu mai cade! răspunse fâstâcit Manole.

– Manole futu-ți Dumnezeii mă-tii! se auzi voce de femeie din zid.

Vodă sări un metru în spate, scuipând în sân.

– Cine a vorbit? E cineva înăuntru? Nu e periculos? Ptiu, drace, ce m-am speriat, Doamne iartă-mă.

– Da, e cineva înauntru. Înăuntru în sensul de literally…

– Costele, tu n-ai treabă? Îl deranjezi aiurea pe domnul Vodă! interveni Gigi.

Costel își înghiți vorba. Domnitorul se uită înspre muncitorii de pe plafonul mănăstirii și se încruntă confuz.

– Auziți, daaar…. voi cum coborâți de acolo?

Muncitorii se uită în stânga și în dreapta. Într-adevăr nu aveau pe unde să coboare. Uitaseră complet ce acest aspect.

– Vreți să vă pun scara asta? întrebă Vodă aratând către o scară lungită pe pajiște.

– Nuu, Măria ta, avem aici scânduri și rezolvăm! răspunse Manole.

– Ah, vă faceți scară din ele…

– Nu. Aripi.

– Poftim?? Ce? Cum aripi? întrebară în cor, atât Vodă cât și muncitorii de pe acoperiș.

– E totally safe, n-are cum să nu funcționeze, îi asigură Manole.

– Serios, vă pun scara asta și coborâți pe ea. Îmi ia 10 secunde, insistă Vodă.

– Nu, Măria ta, lasă că ne facem aripi.

– Eu v-am zis că e tâmpit! se auzi Ana din zid.

– Taci fă, mori acolo! curmă Manole vorba soției sale.

– Bine, bă, păăăi…. Io am plecat, atunci… concluzionă scurt Vodă, care era de mult sătul de căcaturile care apăruseră pe parcursul construcției.

Vodă se sui în mașină și îi dădu ordin șoferului să o întindă.

– Bre, Meștere, trăi-ți-ar neamu’, hai să facem o scară că avem tot ce ne trebuie, ce naiba, cum aripi? Ce suntem noi? Berze? Flamingi?

– Taci, bă, Costele, n-are cum să nu funcționeze. Am mai făcut. Scările sunt pentru fătălăi.

– Bine, șefu, dar tu sari primul.

Manole luă două scânduri, una în mâna stânga, una în mâna dreaptă, își făcu avânt și se aruncă de pe marginea acoperișului. Pluti pentru fix 2 secunde, după care se înfipse cu capul în țărână. Muri pe loc.

– Ok, băieți, eu sunt următorul în grad! preluă Gigi inițiativa. Puneți mâna și apucați-vă de construit o scară. Hai că vreau să ajung acasă că joacă FCSB.

– Dar nu o scoatem și pe femeia aia din zid? întrebă, timid, Costel.

– Taci, bă! Nu ne băgăm. Hai să coborâm și să mergem, că tre să mă opresc și la Mega, să iau berică și semințe.

Costel coborî ultimul pe scara improvizată. Se urcă în duba ce îi cărase zi de zi la lucrare. În timp ce se îndepărtau privi înapoi spre mănăstire, cu gândul la Ana. Și la Manole, pe care îl lăsaseră înfipt ca semn pentru locul în care urma să se construiască o fântână. Fusese o zi ciudată. Soarele tocmai apunea în spatele frumoasei construcții, care ajunsese să coste de peste 10 ori prețul inițial. Gigi își făcu cruce, urmat de restul muncitorilor. Monastirea Argeșului era gata. Vodă avea să fie reales. Ana muri la scurt timp. FCSB avea să piardă meciul. Și calificarea.

Comments

comments